Cui ii pasa?

Somerset Maugham spunea ca "iubirea care dureaza cel mai mult este cea neimpartasita". Eu am gresit. Am impartasit-o, chiar fatis... Mare greseala! In momentul in care ai spus-o, mare parte din iubire se pierde... se pierd momente... se pierd sperante... se pierd cuvinte... se pierd atingeri... se pierde ... esenta...
Ramai cu senzatia ca ai facut marea greseala a vietii tale, cu un gust amar, si cu gandul ca "putea fi altfel". Daca incerci cumva sa refaci ce s-a pierdut... esti dezamagit, pentru ca nu mai ai energia, speranta si cuvintele necesare sa faci totul sa fie ca la inceput. Se duc toate. si, cel mai mult, se duce curajul. De a o lua de la inceput, de a vorbi fara sa stii ca e posibil sa fii inteles gresit, de a gasi aceleasi sperante si vise care te-au facut, la inceput, sa CREZI ca va fi bine, ca va fi frumos.
Plangi, si nici macar asta nu te mai ajuta. Oftezi, si o faci degeaba. NIMIC nu va mai fi ca atunci cand... taceai. Si observai. Si erai fericit ca "s-ar putea sa ... fie bine" (nu pot sa exprim clar ce am vrut sa zic, sorry...). Si-ti faceai tot felul de planuri si vise. Poate nu sperai neaparat intr-o schimbare, dar... stiai ca exista 50% sanse sa fie totul asa cum iti doresti.
Marea mea dilema este ca nush ce trebuie facut mai departe. Daca ar trebui sa dau sfatul asta unui prieten bun, n-as sti ce sa-i spun. E gol totul si imi doresc e sa fi tacut din gura. Atat. Sa fiu iar eu. Sa nu ma mai ascund. Si-mi mai doresc ceva: "O stea din ochii tai..." http://wildangie.blogspot.com/search?updated-max=2008-06-27T23%3A02%3A00%2B03%3A00&max-results=7

Cine e de vina?

De ce sunt oamenii rai? De ce atunci cand nu stiu cum sa reactioneze, devin tzeposhi? De ce un compliment e luat in majoritatea cazurilor ca un afront?
Pentru ca le e frica. Pentru ca Experienta de viata pentru unii este atat de redusa, incat nu stiu cum sa "handle" o situatie. Pentru ca au impresia ca daca lasa garda jos si accepta un gand bun, o vorba, un compliment, devin vulnerabili. Ei, bine, nu. Nu e asa. De ce trebuie sa-mi fie mie frica de ceilalti ca spun ce gandesc? De ce trebuie sa rada toti imbecilii de felul cum eu privesc lucrurile. De ce nu accepta ceilalti ca sunt ceea ce sunt si nu ma schimb doar ca sa "dea bine la public"?
Ma intalnesc frecvent cu oameni care habar nu au ce inseamna cuvintele pe care le spun. Incredere, vointa, iubire, pasiune, educatie etc. Vorbe in vant. Iar cand le spun eu, ei le percep la fel: vorbe in vant. Pentru ca ei nu mai pot crede in niciunul din aceste cuvinte.
Si atunci, ce aleg? Aleg sa "dau bine", sau aleg sa raman eu cu mine si atat? De cele mai multe ori, aleg sa fiu eu, sa "am coloana" cum mi-ar spune mama. Si se intampla sa existe momente in care sa nu mai fiu eu, pentru ca... asa cred pe moment ca e bine. De ce, nush! Dar e al draq de greu apoi sa "te lasi vazuta" dupa aia. Asta incerc acum. Sa ma las vazuta asa cum sunt. Si ce primesc in schimb? Sictir...

"Biscaya"

Biscaya este melodia mea de suflet. Melodia care imi aminteste instantaneu de mare.... de marea mea albastra...



Biscaya

Un an

Cred ca melodia asta se potriveste noua foarte bine.... Nimeni n-a crezut ca vom rezista impreuna, ca va merge.... Dar iata ca a trecut deja un an. Si vor mai trece. 10. 20. 50. Impreuna, pana la capat! Te iubesc!

Ganduri despre Mama si Tata

Mi se intampla de la o vreme sa nu mai suport sa aud de la cei din jur cuvinte urate si grele despre parinti. Zilele trecute, unul dintre colegii mei o boscorodea pe mama lui nush din ce motiv... Mi s-a strans stomacul instantaneu...
Nu am avut niciodata "relatia ideala" cu mama, din pacate. Insa, de cand am plecat de acasa...
Nush.. senzatia pe care o percep din jurul meu este ca oamenii isi dau seama prea tarziu ca trebuie sa nu se mai inversuneze fata de parinti. Realizeaza ce inseamna parintii numai cand nu mai sunt.
Spre fericirea mea, ii am pe amandoi langa mine. langa, vorba vine, ca ne despart 300 de kilometri. Dar cred ca niciodata n-am fost mai apropiata de ei ca acum. E o vorba..."mai rarutz, ca-i mai dragutz". Curios este ca nu mai gandesc asa. Curios mi se pare ca in urma cu un an si ceva tanjeam dupa cateva zile langa EL, iar acum, cand il am pe El langa mine, tanjesc dupa cateva zile langa parinti. Nimic nou, stiu, e normal sa fie asa.
Atunci, daca e totul asa normal, de ce am senzatia ca numai mie mi se strange stomacul cand aud vorbindu-se urat de cate o mama... a altcuiva, nu a mea, dar o "mama"?
Se rupe sufletu-n mine ca nu le pot fi sprijin real :(. Imi doresc sa raman asa, cu dragostea ce le-o port mereu neschimbata. Si-mi doresc ca atunci cand ma voi intoarce acasa, sa le pot oferi confortul si suportul pe care mi l-au acordat si ei mie, atunci cand am avut nevoie.
Si sa stiti de la mine un lucru: NIMENI, dar ABSOLUT NIMENI in lumea asta nu ne vrea mai mult bine ca PARINTII. MAMA. TATA.
Cu toate astea...recunosc! Desi comunicarea este domeniul in care muncesc, nu o pot aplica in relatiile cu ei mereu. Mi-e greu sa spun de ce, pentru ca nici eu nu stiu. Stiu ca as vrea sa dau timpul inapoi si sa-mi iau inapoi vorbele grele si urate pe care le-am spus de-a lungul anilor. Sa sterg durerea ce le-am provocat-o. Sa le spun: "Mami, tati, am gresit, imi cer iertare!". Si ei sa nu ramana cu nicio urma.
Din pacate, nu pot. Si ustura al naibii de tare.
Ai avut dreptate, mami!
Va iubesc!!