Mi-e dor de Eliade

Mi-e dor de Mircea Eliade. Mi-e dor de noptile in care, in bucatarie, acasa la mama, nu se auzeau decat greierii de afara si foile cartii pe care o citeam. Aveam atunci atatea angoase, atatea suferinte, atatea nemultumiri! Si, cu toate astea, mi-e dor de vremurile alea! Unii cred ca ar numi asta "dor de acasa". Eu cred ca m-am poticnit in a rezolva problemele altora si nu mai am timp de ceea ce ma scotea din cotidian. Mi-aduc aminte ca uitam ca trebuie sa ma trezesc la 4, ca la 5 sa fiu deja la TV. Uitam ce zi este, uitam ca mi-e foame. Eliade era de vina.
Am venit in Bucurestiul asta murdar, ca orice "provincial", cu gandul ca voi avea timp de toate. Ufff, mare greseala.Am o cunostinta pe care o sunam mereu cand veneam in vizita in Capitala. Si, evident, mereu zicea acelasi lucru: "nu am timp, iarta-ma!". La un moment dat, sucarita ca ma tot refuza, mi-a zis: "ai sa vii si tu in Bucuresti si ai sa vezi ca nu mai ai timp de nimic!". Wow! Ce palme imi vine sa-mi dau acum! Cata dreptate avea!
Si mi-e dor de Eliade. Mi-e dor de zilele in care pregateam lucrarea de licenta si nu aveam timp sa citesc tot ce mi-ar fi trebuit mie. Eu scriam lucrarea pe publicistica lui Eliade in Dobrogea, si tot eu, darza, citeam nuvelele lui!! Desteapta fata! Dar, stii ce? Nu-mi pare rau absolut deloc!
Ca dovada, acum mi-e dor...
Nu cumva mi-e dor de singuratatea mea de atunci? De clipele mele de liniste? Ei, cata liniste poti avea cu mama si tata acasa, deh. Nu ca ma plang, dar... intelegeti voi. Da, uite, si de mama si tata mi-e dor. De serile in care glumeam pana tarziu, in bucatarie, la cafele. De mustrarile parintesti ale tatii si de sfaturile pline de dragoste ale mamei. Ehei......
Pana la urma, mi-e dor de tot. Parca am venit in alta lume. O lume fara Eliade. O lume doar cu munca, calculator, probleme si, din cand in cand, momente de respiro. Nu, nu sunt nefericita, sa nu ma inteleaga nimeni gresit! Doar ca ... mi-e dor de Eliade. Cred ca imi dadea o altfel de stare de spirit. Exact cum spun unii ca un cantaret sau trupa le ofera sprijin sa mearga mai departe, prin muzica lor. Cam asa. Asta e Eliade pentru mine.
Ma simt ca si cand i-as spune iubitului meu: "nu am timp de tine, asteapta-ma!". Tot am senzatia ca, intr-un final, se va supara ca nu-l bag in seama si ma va parasi.
Mai stai cu mine, Mircea! Am sa vin la tine.... curand!

Lectia Profesorului Cohen

Am revenit. Stiu ca e destul de tarziu pentru asta, dar trebuie sa scriu despre Maestru. Despre Profesorul Cohen. Leonard Cohen.
Am reusit si am ajuns la concertul pe care EL l-a sustinut la Bucuresti, pe Stadionul Arcul de Triumf. Nu cred ca sunt in masura sa exprim prin cuvinte exact atmosfera de atunci. Un stadion intreg, electrizat, dominat de Profesor. M-am simtit ca in scoala primara, cand eram vrajita de invatatoare, care avea puterea sa ne acapareze total cu cate o poveste.
N-a mai contat. Ca esti tanar, batran, femeie sau barbat. Toti, pana la unul, pana si cei care vindeau racoritoare, toti s-au supus Lui.
Ioan T. Morar a avut dreptate. Lectia Profesorului Cohen a fost una binemeritata. In primul rand, pentru cei mai in varsta, care au asteptat 40 de ani sa-L vada. In al doilea rand, pentru noi, cei tineri, carora ne-a invatat "magia".
A dat clasa multora nu doar prin calitatile artistice. Sa canti, la 74 de ani, 3 ore, live.... e absolut fantastic. Oricat ar spune unii ca mai mult vinde Morandi.... de Morandi nu va mai sti nimeni in 3-5 ani. Cohen va mai da fiori inca o suta de ani. Cel putin.
A fost o lectie de demnitate.
A fost o lectie de arta!
In plus, Profesorul este un adevarat Domn. Da, un adevarat Domn, cu D mare!
Mai e nevoie sa spun ca fix in ziua concertului, El implinea 74 de ani? Sau stie toata lumea? A preferat sa vina sa cante pentru 10.000 de romani, veniti din toata tara, decat sa dea o petrecere in stilu-i caracteristic.
Bravo, Cohen! Felicitari, Profesore!
Este singura data cand ne luam lectia, in viata asta.
Multumim!

P.S. Ceva poze de la concert aveti aici, de la colegul meu, Matei Vladutescu.

http://www.radiolynx.ro/blogs/dincolo-de-sunet/2008/09/21/leonard-cohen/