Mi-e dor de Mircea Eliade. Mi-e dor de noptile in care, in bucatarie, acasa la mama, nu se auzeau decat greierii de afara si foile cartii pe care o citeam. Aveam atunci atatea angoase, atatea suferinte, atatea nemultumiri! Si, cu toate astea, mi-e dor de vremurile alea! Unii cred ca ar numi asta "dor de acasa". Eu cred ca m-am poticnit in a rezolva problemele altora si nu mai am timp de ceea ce ma scotea din cotidian. Mi-aduc aminte ca uitam ca trebuie sa ma trezesc la 4, ca la 5 sa fiu deja la TV. Uitam ce zi este, uitam ca mi-e foame. Eliade era de vina.
Am venit in Bucurestiul asta murdar, ca orice "provincial", cu gandul ca voi avea timp de toate. Ufff, mare greseala.Am o cunostinta pe care o sunam mereu cand veneam in vizita in Capitala. Si, evident, mereu zicea acelasi lucru: "nu am timp, iarta-ma!". La un moment dat, sucarita ca ma tot refuza, mi-a zis: "ai sa vii si tu in Bucuresti si ai sa vezi ca nu mai ai timp de nimic!". Wow! Ce palme imi vine sa-mi dau acum! Cata dreptate avea!
Si mi-e dor de Eliade. Mi-e dor de zilele in care pregateam lucrarea de licenta si nu aveam timp sa citesc tot ce mi-ar fi trebuit mie. Eu scriam lucrarea pe publicistica lui Eliade in Dobrogea, si tot eu, darza, citeam nuvelele lui!! Desteapta fata! Dar, stii ce? Nu-mi pare rau absolut deloc!
Ca dovada, acum mi-e dor...
Nu cumva mi-e dor de singuratatea mea de atunci? De clipele mele de liniste? Ei, cata liniste poti avea cu mama si tata acasa, deh. Nu ca ma plang, dar... intelegeti voi. Da, uite, si de mama si tata mi-e dor. De serile in care glumeam pana tarziu, in bucatarie, la cafele. De mustrarile parintesti ale tatii si de sfaturile pline de dragoste ale mamei. Ehei......
Pana la urma, mi-e dor de tot. Parca am venit in alta lume. O lume fara Eliade. O lume doar cu munca, calculator, probleme si, din cand in cand, momente de respiro. Nu, nu sunt nefericita, sa nu ma inteleaga nimeni gresit! Doar ca ... mi-e dor de Eliade. Cred ca imi dadea o altfel de stare de spirit. Exact cum spun unii ca un cantaret sau trupa le ofera sprijin sa mearga mai departe, prin muzica lor. Cam asa. Asta e Eliade pentru mine.
Ma simt ca si cand i-as spune iubitului meu: "nu am timp de tine, asteapta-ma!". Tot am senzatia ca, intr-un final, se va supara ca nu-l bag in seama si ma va parasi.
Mai stai cu mine, Mircea! Am sa vin la tine.... curand!
Tuesday, October 07, 2008
Tuesday, September 30, 2008
Lectia Profesorului Cohen
Am revenit. Stiu ca e destul de tarziu pentru asta, dar trebuie sa scriu despre Maestru. Despre Profesorul Cohen. Leonard Cohen.
Am reusit si am ajuns la concertul pe care EL l-a sustinut la Bucuresti, pe Stadionul Arcul de Triumf. Nu cred ca sunt in masura sa exprim prin cuvinte exact atmosfera de atunci. Un stadion intreg, electrizat, dominat de Profesor. M-am simtit ca in scoala primara, cand eram vrajita de invatatoare, care avea puterea sa ne acapareze total cu cate o poveste.
N-a mai contat. Ca esti tanar, batran, femeie sau barbat. Toti, pana la unul, pana si cei care vindeau racoritoare, toti s-au supus Lui.
Ioan T. Morar a avut dreptate. Lectia Profesorului Cohen a fost una binemeritata. In primul rand, pentru cei mai in varsta, care au asteptat 40 de ani sa-L vada. In al doilea rand, pentru noi, cei tineri, carora ne-a invatat "magia".
A dat clasa multora nu doar prin calitatile artistice. Sa canti, la 74 de ani, 3 ore, live.... e absolut fantastic. Oricat ar spune unii ca mai mult vinde Morandi.... de Morandi nu va mai sti nimeni in 3-5 ani. Cohen va mai da fiori inca o suta de ani. Cel putin.
A fost o lectie de demnitate.
A fost o lectie de arta!
In plus, Profesorul este un adevarat Domn. Da, un adevarat Domn, cu D mare!
Mai e nevoie sa spun ca fix in ziua concertului, El implinea 74 de ani? Sau stie toata lumea? A preferat sa vina sa cante pentru 10.000 de romani, veniti din toata tara, decat sa dea o petrecere in stilu-i caracteristic.
Bravo, Cohen! Felicitari, Profesore!
Este singura data cand ne luam lectia, in viata asta.
Multumim!
P.S. Ceva poze de la concert aveti aici, de la colegul meu, Matei Vladutescu.
http://www.radiolynx.ro/blogs/dincolo-de-sunet/2008/09/21/leonard-cohen/
Am reusit si am ajuns la concertul pe care EL l-a sustinut la Bucuresti, pe Stadionul Arcul de Triumf. Nu cred ca sunt in masura sa exprim prin cuvinte exact atmosfera de atunci. Un stadion intreg, electrizat, dominat de Profesor. M-am simtit ca in scoala primara, cand eram vrajita de invatatoare, care avea puterea sa ne acapareze total cu cate o poveste.
N-a mai contat. Ca esti tanar, batran, femeie sau barbat. Toti, pana la unul, pana si cei care vindeau racoritoare, toti s-au supus Lui.
Ioan T. Morar a avut dreptate. Lectia Profesorului Cohen a fost una binemeritata. In primul rand, pentru cei mai in varsta, care au asteptat 40 de ani sa-L vada. In al doilea rand, pentru noi, cei tineri, carora ne-a invatat "magia".
A dat clasa multora nu doar prin calitatile artistice. Sa canti, la 74 de ani, 3 ore, live.... e absolut fantastic. Oricat ar spune unii ca mai mult vinde Morandi.... de Morandi nu va mai sti nimeni in 3-5 ani. Cohen va mai da fiori inca o suta de ani. Cel putin.
A fost o lectie de demnitate.
A fost o lectie de arta!
In plus, Profesorul este un adevarat Domn. Da, un adevarat Domn, cu D mare!
Mai e nevoie sa spun ca fix in ziua concertului, El implinea 74 de ani? Sau stie toata lumea? A preferat sa vina sa cante pentru 10.000 de romani, veniti din toata tara, decat sa dea o petrecere in stilu-i caracteristic.
Bravo, Cohen! Felicitari, Profesore!
Este singura data cand ne luam lectia, in viata asta.
Multumim!
P.S. Ceva poze de la concert aveti aici, de la colegul meu, Matei Vladutescu.
http://www.radiolynx.ro/blogs/dincolo-de-sunet/2008/09/21/leonard-cohen/
Tuesday, July 08, 2008
Cui ii pasa?
Somerset Maugham spunea ca "iubirea care dureaza cel mai mult este cea neimpartasita". Eu am gresit. Am impartasit-o, chiar fatis... Mare greseala! In momentul in care ai spus-o, mare parte din iubire se pierde... se pierd momente... se pierd sperante... se pierd cuvinte... se pierd atingeri... se pierde ... esenta...
Ramai cu senzatia ca ai facut marea greseala a vietii tale, cu un gust amar, si cu gandul ca "putea fi altfel". Daca incerci cumva sa refaci ce s-a pierdut... esti dezamagit, pentru ca nu mai ai energia, speranta si cuvintele necesare sa faci totul sa fie ca la inceput. Se duc toate. si, cel mai mult, se duce curajul. De a o lua de la inceput, de a vorbi fara sa stii ca e posibil sa fii inteles gresit, de a gasi aceleasi sperante si vise care te-au facut, la inceput, sa CREZI ca va fi bine, ca va fi frumos.
Plangi, si nici macar asta nu te mai ajuta. Oftezi, si o faci degeaba. NIMIC nu va mai fi ca atunci cand... taceai. Si observai. Si erai fericit ca "s-ar putea sa ... fie bine" (nu pot sa exprim clar ce am vrut sa zic, sorry...). Si-ti faceai tot felul de planuri si vise. Poate nu sperai neaparat intr-o schimbare, dar... stiai ca exista 50% sanse sa fie totul asa cum iti doresti.
Marea mea dilema este ca nush ce trebuie facut mai departe. Daca ar trebui sa dau sfatul asta unui prieten bun, n-as sti ce sa-i spun. E gol totul si imi doresc e sa fi tacut din gura. Atat. Sa fiu iar eu. Sa nu ma mai ascund. Si-mi mai doresc ceva: "O stea din ochii tai..." http://wildangie.blogspot.com/search?updated-max=2008-06-27T23%3A02%3A00%2B03%3A00&max-results=7
Ramai cu senzatia ca ai facut marea greseala a vietii tale, cu un gust amar, si cu gandul ca "putea fi altfel". Daca incerci cumva sa refaci ce s-a pierdut... esti dezamagit, pentru ca nu mai ai energia, speranta si cuvintele necesare sa faci totul sa fie ca la inceput. Se duc toate. si, cel mai mult, se duce curajul. De a o lua de la inceput, de a vorbi fara sa stii ca e posibil sa fii inteles gresit, de a gasi aceleasi sperante si vise care te-au facut, la inceput, sa CREZI ca va fi bine, ca va fi frumos.
Plangi, si nici macar asta nu te mai ajuta. Oftezi, si o faci degeaba. NIMIC nu va mai fi ca atunci cand... taceai. Si observai. Si erai fericit ca "s-ar putea sa ... fie bine" (nu pot sa exprim clar ce am vrut sa zic, sorry...). Si-ti faceai tot felul de planuri si vise. Poate nu sperai neaparat intr-o schimbare, dar... stiai ca exista 50% sanse sa fie totul asa cum iti doresti.
Marea mea dilema este ca nush ce trebuie facut mai departe. Daca ar trebui sa dau sfatul asta unui prieten bun, n-as sti ce sa-i spun. E gol totul si imi doresc e sa fi tacut din gura. Atat. Sa fiu iar eu. Sa nu ma mai ascund. Si-mi mai doresc ceva: "O stea din ochii tai..." http://wildangie.blogspot.com/search?updated-max=2008-06-27T23%3A02%3A00%2B03%3A00&max-results=7
Monday, July 07, 2008
Cine e de vina?
De ce sunt oamenii rai? De ce atunci cand nu stiu cum sa reactioneze, devin tzeposhi? De ce un compliment e luat in majoritatea cazurilor ca un afront?
Pentru ca le e frica. Pentru ca Experienta de viata pentru unii este atat de redusa, incat nu stiu cum sa "handle" o situatie. Pentru ca au impresia ca daca lasa garda jos si accepta un gand bun, o vorba, un compliment, devin vulnerabili. Ei, bine, nu. Nu e asa. De ce trebuie sa-mi fie mie frica de ceilalti ca spun ce gandesc? De ce trebuie sa rada toti imbecilii de felul cum eu privesc lucrurile. De ce nu accepta ceilalti ca sunt ceea ce sunt si nu ma schimb doar ca sa "dea bine la public"?
Ma intalnesc frecvent cu oameni care habar nu au ce inseamna cuvintele pe care le spun. Incredere, vointa, iubire, pasiune, educatie etc. Vorbe in vant. Iar cand le spun eu, ei le percep la fel: vorbe in vant. Pentru ca ei nu mai pot crede in niciunul din aceste cuvinte.
Si atunci, ce aleg? Aleg sa "dau bine", sau aleg sa raman eu cu mine si atat? De cele mai multe ori, aleg sa fiu eu, sa "am coloana" cum mi-ar spune mama. Si se intampla sa existe momente in care sa nu mai fiu eu, pentru ca... asa cred pe moment ca e bine. De ce, nush! Dar e al draq de greu apoi sa "te lasi vazuta" dupa aia. Asta incerc acum. Sa ma las vazuta asa cum sunt. Si ce primesc in schimb? Sictir...
Pentru ca le e frica. Pentru ca Experienta de viata pentru unii este atat de redusa, incat nu stiu cum sa "handle" o situatie. Pentru ca au impresia ca daca lasa garda jos si accepta un gand bun, o vorba, un compliment, devin vulnerabili. Ei, bine, nu. Nu e asa. De ce trebuie sa-mi fie mie frica de ceilalti ca spun ce gandesc? De ce trebuie sa rada toti imbecilii de felul cum eu privesc lucrurile. De ce nu accepta ceilalti ca sunt ceea ce sunt si nu ma schimb doar ca sa "dea bine la public"?
Ma intalnesc frecvent cu oameni care habar nu au ce inseamna cuvintele pe care le spun. Incredere, vointa, iubire, pasiune, educatie etc. Vorbe in vant. Iar cand le spun eu, ei le percep la fel: vorbe in vant. Pentru ca ei nu mai pot crede in niciunul din aceste cuvinte.
Si atunci, ce aleg? Aleg sa "dau bine", sau aleg sa raman eu cu mine si atat? De cele mai multe ori, aleg sa fiu eu, sa "am coloana" cum mi-ar spune mama. Si se intampla sa existe momente in care sa nu mai fiu eu, pentru ca... asa cred pe moment ca e bine. De ce, nush! Dar e al draq de greu apoi sa "te lasi vazuta" dupa aia. Asta incerc acum. Sa ma las vazuta asa cum sunt. Si ce primesc in schimb? Sictir...
Saturday, July 05, 2008
"Biscaya"
Thursday, July 03, 2008
Un an
Ganduri despre Mama si Tata
Mi se intampla de la o vreme sa nu mai suport sa aud de la cei din jur cuvinte urate si grele despre parinti. Zilele trecute, unul dintre colegii mei o boscorodea pe mama lui nush din ce motiv... Mi s-a strans stomacul instantaneu...
Nu am avut niciodata "relatia ideala" cu mama, din pacate. Insa, de cand am plecat de acasa...
Nush.. senzatia pe care o percep din jurul meu este ca oamenii isi dau seama prea tarziu ca trebuie sa nu se mai inversuneze fata de parinti. Realizeaza ce inseamna parintii numai cand nu mai sunt.
Spre fericirea mea, ii am pe amandoi langa mine. langa, vorba vine, ca ne despart 300 de kilometri. Dar cred ca niciodata n-am fost mai apropiata de ei ca acum. E o vorba..."mai rarutz, ca-i mai dragutz". Curios este ca nu mai gandesc asa. Curios mi se pare ca in urma cu un an si ceva tanjeam dupa cateva zile langa EL, iar acum, cand il am pe El langa mine, tanjesc dupa cateva zile langa parinti. Nimic nou, stiu, e normal sa fie asa.
Atunci, daca e totul asa normal, de ce am senzatia ca numai mie mi se strange stomacul cand aud vorbindu-se urat de cate o mama... a altcuiva, nu a mea, dar o "mama"?
Se rupe sufletu-n mine ca nu le pot fi sprijin real :(. Imi doresc sa raman asa, cu dragostea ce le-o port mereu neschimbata. Si-mi doresc ca atunci cand ma voi intoarce acasa, sa le pot oferi confortul si suportul pe care mi l-au acordat si ei mie, atunci cand am avut nevoie.
Si sa stiti de la mine un lucru: NIMENI, dar ABSOLUT NIMENI in lumea asta nu ne vrea mai mult bine ca PARINTII. MAMA. TATA.
Cu toate astea...recunosc! Desi comunicarea este domeniul in care muncesc, nu o pot aplica in relatiile cu ei mereu. Mi-e greu sa spun de ce, pentru ca nici eu nu stiu. Stiu ca as vrea sa dau timpul inapoi si sa-mi iau inapoi vorbele grele si urate pe care le-am spus de-a lungul anilor. Sa sterg durerea ce le-am provocat-o. Sa le spun: "Mami, tati, am gresit, imi cer iertare!". Si ei sa nu ramana cu nicio urma.
Din pacate, nu pot. Si ustura al naibii de tare.
Ai avut dreptate, mami!
Va iubesc!!
Nu am avut niciodata "relatia ideala" cu mama, din pacate. Insa, de cand am plecat de acasa...
Nush.. senzatia pe care o percep din jurul meu este ca oamenii isi dau seama prea tarziu ca trebuie sa nu se mai inversuneze fata de parinti. Realizeaza ce inseamna parintii numai cand nu mai sunt.
Spre fericirea mea, ii am pe amandoi langa mine. langa, vorba vine, ca ne despart 300 de kilometri. Dar cred ca niciodata n-am fost mai apropiata de ei ca acum. E o vorba..."mai rarutz, ca-i mai dragutz". Curios este ca nu mai gandesc asa. Curios mi se pare ca in urma cu un an si ceva tanjeam dupa cateva zile langa EL, iar acum, cand il am pe El langa mine, tanjesc dupa cateva zile langa parinti. Nimic nou, stiu, e normal sa fie asa.
Atunci, daca e totul asa normal, de ce am senzatia ca numai mie mi se strange stomacul cand aud vorbindu-se urat de cate o mama... a altcuiva, nu a mea, dar o "mama"?
Se rupe sufletu-n mine ca nu le pot fi sprijin real :(. Imi doresc sa raman asa, cu dragostea ce le-o port mereu neschimbata. Si-mi doresc ca atunci cand ma voi intoarce acasa, sa le pot oferi confortul si suportul pe care mi l-au acordat si ei mie, atunci cand am avut nevoie.
Si sa stiti de la mine un lucru: NIMENI, dar ABSOLUT NIMENI in lumea asta nu ne vrea mai mult bine ca PARINTII. MAMA. TATA.
Cu toate astea...recunosc! Desi comunicarea este domeniul in care muncesc, nu o pot aplica in relatiile cu ei mereu. Mi-e greu sa spun de ce, pentru ca nici eu nu stiu. Stiu ca as vrea sa dau timpul inapoi si sa-mi iau inapoi vorbele grele si urate pe care le-am spus de-a lungul anilor. Sa sterg durerea ce le-am provocat-o. Sa le spun: "Mami, tati, am gresit, imi cer iertare!". Si ei sa nu ramana cu nicio urma.
Din pacate, nu pot. Si ustura al naibii de tare.
Ai avut dreptate, mami!
Va iubesc!!
Subscribe to:
Posts (Atom)
